Fiul de rege de Berttina von Arnim
A FOST ODATĂ UN REGE, care domnea peste o ţară minunată, şi din palatul său, aşezat pe un munte înalt, putea privi pînă departe, în depărtări. Îndărătul palatului, spre buna-i desfătare, se întindeau grădini frumoase, mărginite de rîuri limpezi şi păduri dese, pline de sălbăticiuni. Lei şi tigri îşi aveau aici sălaşul; rîşii stăteau în copaci; vulpile şi lupii săreau de colo pînă colo prin desişuri; urşi albi sau cu blană aurie veneau adesea în grădina regelui, trecând înot, perechi-perechi, peste ape. Sus, în creştetul copacilor, îşi făcuseră cuib vulturii, ulii şi şoimii. Erau pădurile acestea ca o împărăţie la hotarul regesc, pe care animalele o ştiau drept a lor şi numai a lor.
Regele îşi luă soţie atît pentru frumuseţea ei cît şi din dorinţa de a avea copii. Şi cînd regina fu binecuvîntată, poporul, bucurînelu-se că va fi cine să moştenească tronul, o cinsti nespus de mult. Sorocul însă trecu fără ca regina să aducă pe lume un copil. Se mîhni atunci regele, crezînd că soţia e bolnavă şi că va muri curînd; dar ea mînca şi bea ca o fiinţă zdravănă şi astfel umblă şapte ani cu pîntecul rotund. Regele, bănuind că femeia păcătuise în faţa Domnului de-o pedepseşte atît de rău, se scîrbi de înfăţişarea ei. Dădu poruncă şi o despărţi de iatacul lui, izgonind-o în încăperile dosnice ale palatului. Aici regina îşi duse povara cea grea, într-o lungă amărăciune, rătăcind prin grădinile singuratice şi privind animalele care veneau dinspre pădure să se adape la malul celălalt al rîului. Şi dacă timpul era de primăvară, cînd leii şi tigrii vin la adăpat cu puii lor, atunci, în greaua ei cumpănă, femeia îşi dorea să fie o sălbăticiune, să smulgă vieţii hrana, luptînd abraş, numai să-şi poată îndestula pruncul. „Dar aşa, vorbea dînsa, trebuie să cutreier grădinile cu pas tîrşit şi în plîns amar. Mă uit la voi în fiecare an cum vă bucuraţi de rod, cum vă creşteti puişorii în mijlocul naturii celei aspre şi iuţi; mie însă, fiică de prinţ şi regină, nu mi-e dat să cresc pe nimeni din nobila mea stirpe, ci să trăiesc nefericită şi urîtă de însuşi soţul meu, regele”
Pe cînd şedea odată la loc singuratic, sub un palmier, simţi durerile facerii şi născu un băiat, care părea puternic ca unul de şapte ani; şi abia ce veni pe lume, văzînd o ursoaică ce trecuse rîul, se luă după ea, se agăţă de blana ei şi astfel ursoaica îl duse înot şi dispăru cu el în pădure. Atunci regina scoase un ţipăt sfîsietor de mamă:
― Băiatul meu, singurul meu copil e în pădure, îl rup fiarele!
Cît ai clipi, străjile regelui se năpustiră peste ape către desişul pădurii, cu baltage, cu arcuri şi săgeţi, ca să-l scape de primejdie pe băiatul măriei sale.
Văzîndu-şi animalele meleagul cotropit, ieşiră toate din păduri la malul rîului, gata de apărare… Urşii se ridicară şi îşi întinseră labele ameninţător, leii îşi arătau colţii rînjind şi fluturau din coadă, tigrii alergau cu priviri de foc, lupii urlau, elefanţii răscoleau pămîntul şi răsturnau stîncile în apă, păsările zburau din cuiburi, îngreuind aerul şi făcînd o larmă grozavă – încît nici unul dintre vitejii cavaleri nu îndrăzni să urce pe malul celălalt. Se întoarseră deci înot la regina părăsită, crezînd că băiatul e pierdut. Cum ajunseră, însă, la regină, văzură cu mirare că năştea din nou. Şi astfel veniră pe lume încă şase copilaşi, care de care mai vioi şi mai voinic, iar doliul după fiul pierdut nu dură lungă vreme. Regina, dimpreună cu cei şase sugaci, fu dusă cu alai în faţa regelui, ca o mamă glorioasă, primită cu bucurie şi cinstiri.
Copilaşii creşteau, regina îi îngrijea cu multă răbdare şi îi hrănea; dar seara, după ce adormeau, se ducea în spatele palatului, acolo unde şezuse cînd ursoaica i-a luat pe cel dintîi născut. Fugea de-a lungul rîului, cu nădejdea că doar-doar îşi va ispiti băiatul să iasă din desiş, căci prea puţin îi păsa de ceilalţi copii şi numai la primul îi era gîndul, neputînd să creadă că a pierit – aidoma păstorului care se mîhneşte mai mult de mielul răznit decît de întreaga turmă, convins că tocmai mielul acesta e cel mai bun şi fără seamăn între toţi. Nici nu se mai temea de animalele pădurii cînd le auzea noaptea urlînd, şi dacă vreunul se pripăşea în grădină, alerga după el şi întreba de copil. Acestea însă nu voiau s-o înţeleagă. Desperată, femeia îşi pierdea cumpătul, ameninţa şi se ruga şi îi trăgea pe urşi de blană, zicînd:
― Mi-aţi furat fiul!
Urşii însă nu se sinchiseau şi îşi vedeau de treabă în felul lor; cunoscînd femeia după chip, nu-i făceau nici un rău. Atunci, regina intra iarăşi în palat, îşi ştergea lacrimile şi se apleca peste copilaşii ei tulburaţi, neliniştiţi. Ascunzîndu-şi durerea, spunea încet:
― Bieţii de ei, li-e foame şi li-e frig; trebuie să-i încălzesc, să le dau de mîncare, pînă s-or potoli.
Astfel, cît era ziua de lungă, îşi tăinuia tristeţea dinaintea oamenilor şi nu-şi întorcea faţa spre lumină; o apăsa ruşinea că ţine mai mult la copilul pierdut decît la toţi ceilalţi. Îi creştea, nu-i vorbă, zi de zi, cu mare grijă şi înţelepciune; dar seara, după ce pruncii coborau în somn, ea umbla pe urmele primului născut. Grăia către păsările mari de pradă, ce pluteau în văzduh ba încolo, ba încoace, ducînd hrană puilor. Le spunea deseori:
― Ah, voi făpturi înaripate, să pot şi eu pluti în văzduh, peste păduri şi desişuri, să-mi caut odorul! Ah, spuneţi-mi dacă mai trăieşte sau l-aţi văzut mort!
Şi cînd păsările îngînau ceva nelămurit din înalturi, ea socotea că ar fi ceva de înţeles şi îşi ridica părul căzut pe obraji, ca să audă mai bine. I se părea de multe ori, după glasul păsărilor, că băiatul e în viaţă şi se va întoarce curînd. Se străduia să afle tîlcuri în ţipetele lor, întreba chiar şi albinele şi cărăbuşii ce grăbeau zbîrnîind peste ape, roiau în jurul ei, bîzîiau fiecare în graiul lui şi zburau mai departe.
O, sărmană regină, nici un animal sălbatic, fără pricepere, nu-ţi va da vreun sfat; ele nu ştiu ce-i tînga omului. Căci oamenii le hăituiesc, le urmăresc şi nu le cuprind în sufletul lor, ci caută să le omoare pentru blană sau pentru carnea bună de mîncat, dar nici un om nu le-a cerut vreodată mîngîiere. În schimb, cîte nobile sălbăticiuni nu şi-au plîns libertatea, pe care omul le-a răpit-o viclean, cîte n-au ajuns în robia lui, puse la munci pentru care nu erau menite, căci nu le sta în fire! Trebuie să mănînce fîn uscat pentru a-l sluji cu puterea lor, deşi ar fi putut să se îndestuleze cu frunziş proaspăt în pădure; trebuie să rabde zăbala şi şfichiul biciului. De aceea, nici nu au încredere în om şi îl ocolesc, iar cînd nu se pot ajuta altfel, îl prind şi îl sfîşie îngrozitor, numai să-şi apere libertatea sau puii primejduiţi.
Copiii se făcuseră acum destul de mari şi erau bine crescuţi întru toate deprinderile, aveau gînduri drepte, chibzuite şi se purtau în bună cuviinţă. Regele nu ştia cui să-i lase coroana, căci nu se putea spune care din ei s-a născut mai întîi, nici care ar fi mai puţin destoinic pentru domnie. Cînd îi lăsa să se întreacă la jocuri, se întîmpla nu o dată ca toţi să cîştige sau ca fiecare în felul lui să se arate cel mai dibaci. Nici să iubească pe unul mai mult decît pe altul regele nu putea, căci toţi erau frumoşi şi făpturile lor parcă semănau cu gîtul unei păsări măiastre cînd o bate soarele:
stînd pasărea într-un anume fel, roşul şi verdele scapără minunat; răsucindu-se un pic, răsare o altă culoare; iar cînd umblă şi mişcă din aripi, atunci culorile se schimbă, iute ca fulgerul, care de care mai frumoasă. Erau copiii ca un curcubeu, în care culorile stau frumos adunate şi boltite pe cer, ivindu-se mereu una din cealaltă. Regele nu avea dreptul să-şi împartă ţara sau să o dea pe mîna mai multor stăpîni; de aceea porunci să se facă o coroană din aur curat, care să cuprindă laolaltă capetele celor şase copii, şi le spuse:
― Cît va rămîne gîndul vostru curat precum aurul şi veţi trăi uniţi precum capetele voastre stau cuprinse în inelul coroanei, cît o să vă sărutaţi iubitori, atîta vreme voi putea zice că ţara are un singur domn şi, cu toate că trupurile sînt mai multe, are un singur duh.
Şi tatăl pregăti mari serbări, la care poporul să-i vadă pe noii regi. Toţi nobilii se adunară la Curte. Aici, sub cerul liber, se afla un tron încăpător, din aur, pe care şedeau feciorii regelui, iar dînsul le puse coroana pe capete. Stingheră şi tăcută, regina sta de faţă, purtînd giuvaerele-i de preţ, mantie şi voaluri de aur. Spre ea căta poporul şi chiuia, numind-o mamă glorioasă şi cîntîndu-i, pe toate strunele, vrăjite cîntece de slavă. Ea îşi ascundea însă obrajii sub voal şi plîngea lacrimi amare pentru copilul pierdut. Atunci, feciorii coborîră de pe tron, îngenuncheară şi cerură binecuvîntarea mamei. Regina se ridică şi îi binecuvîntă cu dreapta, dar cu stînga îşi apăsă pe inimă, gîndind la fiul cel dus.
Sălbăticiunile auziră veselia ce lărmuia prin ţară şi, stîrnite, trecură apa înot, în turme şi haite mari. Cînd paznicii aduseră cumplita veste, toţi fugiră care încotro la casele lor, doar mama nu voia să plece şi nu-i era frică de nimic. Feciorii, văzînd că la rugăminţile lor mama nu se
clinteşte din loc, nu voiră nici ei s-o părăsească, şi rămaseră să-i fie scut. Mulţimea de sălbăticiuni se apropia şi, în mijlocul lor, venea un chip frumos, privind mîndru către cer. Părea că e om, doar mai luminos şi mai măreţ. Călărea pe spatele leilor şi tigrilor, sărea sprinten de pe unul pe celălalt. Zărindu-l, mama rosti:
― E fiul meu! Şi merse fără teamă în întâmpinarea lui. Se cuibări la pieptu-i falnic şi simţi cum i se prăvale o stîncă de pe inimă.
Animalele ştiau femeia după înfăţişare şi nu se atinseră de ea. Băiatul însă nu cunoştea graiul omenesc; îşi arătă gîndul prin semne. De aceea, luă coroana şi o roti de şapte ori în jurul capului, apoi smulse cu braţul său puternic un măslin cu rădăcini cu tot şi dădu fiecăruia dintre cei şase fraţi cîte o creangă; el însă păstră pentru sine trunchiul, ceea ce vrea să zică:
― Eu sînt stăpînul! Iar voi să trăiţi în pace cu mine!
Şi se făcu rege peste animale şi oameni, întru spirit şi fără grai.